S. (doresc sã îi protejez identitatea) , mã suna pentru cã ajunsese la capãtul puterii. Nu o face des pentru cã nu ar vrea sã deranjeze, asta îmi aminteşte de fiecare datã şi deşi îmi cunoaşte rãspunsul, nu poate sã treacã peste idee. Acum, m-a sunat pentru cã se simte neputincios. Ar fi avut nevoie de câteva alimente, de aceastã datã chiar nu se mai ajung!

Auzind cã discutã la telefon, bunica lui, imobilizatã într-un pat de câteva luni, îl tot întreba: “cu cine vorbeşti mamaie?” .. iar copilul ruşinat de situaţie, nu avea curaj nici sã-i rãspundã. Ştia probabil cã avea sã-mi cearã ceva şi nu putea depãşi situaţia, depãrtându-se tot mai mult de patul bunicii, pe ideea: “sã nu se audã!”

– Ce se aude? ce se întâmplã?
– Ee.. nea Cristi.. bunica, nu ştiu ce zice!

Era destul de ciudat, deloc caracteristic bãiatului. Gândind totuşi cã el se îngrijeşte de ea: “spalã, gãteşte, îi asigurã medicamentele la ore fixe, chiar o şi schimbã la nevoie!” .. ştiam cã nu ar fi putut sã îi refuze un rãspuns. Era prea mult!

– Dã-mi te rog sã discut cu ea!
– Nu, nea Cristi..
Nu a fost nevoie de prea multe insistenţe pânã a acceptat, nu a avut încotro. Cumva se simţea dator şi faţã de ea! Îi fusese atât bunicã dar şi mamã, dupã ce mama lui a ales sã plece în lume, lãsând sã treacã timpul, sã-şi trãiascã “singurãtatea”. În multe dintre discuţii, când era rostit cuvântul “mamã” .. se retrãgea sau îl vedeam cum varsã lacrimi. O fãcea fãrã voia lui şi îi înţelegeam durerea. Avea nevoie de ea în momentele cheie ale vieţii dar nu avea ce face!

– Alo, bunica, ce este?
– Om bun, vã rog dacã puteţi..

Şi brusc, s-a oprit! Lacrimile nu o lãsau sã continue. Era în postura de a-i cere unui strãin, ajutor. Dar nu avea ce face, îi era mult prea ruşine de nepot, sã-i facã atât amar de deranj, încât sã fie nevoie sã cureţe din nou dupã ea. Mi-a cerut 2 – 3 bucãţi de scutece, amintind cã atunci când va lua pensia, îmi va returna bãnuţii. Acel glas umil care cerea ajutorul, oferea mai mult decât bun simţ.. nu dorea sã se simtã dator.

L-am privit lung pe colegul de serviciu şi i-am zis: “scuze .. din nou! Trebuie sã plec!” .. Ştia cã nu o fac pentru un moft şi era nevoie de mine undeva, aşa cã nu avea sã adauge nimic în plus. Am luat aproximativ 15 baxuri de pampers şi alimente. Doream sã umplu mai mult decât golul din suflet atât pentru bunicã dar şi nepot!

Ajuns acolo, am vãzut lacrimi de bucurie şi multã emoţie. Atât de mari au fost emoţiile încât nu a mai ţinut cont de nãmolul din curte şi ploaia torenţialã , ieşind cãtre maşinã în ciorapi şi tricou.. “Ce faci?” .. atât am apucat sã-l întreb şi mi-a sãrit în braţe ca şi când eram primul om de pe Pãmânt. Ştia cã nu aveam sã vin fãrã cele necesare şi îşi luase un oftat din inimã, având pentru bunicã cele trebuincioase. La el, nu se mai gândea deloc! Îndrãznise sã cearã şi câteva alimente, tocmai în ideea în care bãtrânica are un anumit tratament şi este nevoita sã ţinã regim.

– Pentru mine, mai aveam un colţ de pâine!

O spunea fãrã ruşine.. şi în timp ce mã privea în ochi.. “am mâncat pâine cu lapte în ultimele 3 zile!” .. şi aşteptau pensia pentru a cumpãra cele necesare. Totul este calculat acolo în casã încât sã le ajungã de la o lunã la alta. Atunci când nu îşi permit a doua pâine în zi, se mulţumesc şi decât cu una!

La plecare, nu ştia cum sã mã abordeze.. şi totuşi şi-a fãcut curaj!

– Nea Cristi, ce faci Sâmbãtã?
– De ce?

Era singura întrebare care îmi venea în minte, probabil nu ştiam cum sã abordez situaţia! Am aflat cã este ziua lui.. a ajuns la vârsta buletinului, 14 ani frumoşi .. chinuiţi de lipsa mamei şi munca zilnicã! Eram primul şi singurul invitat, nu şi-ar fi permis sã viseze la alte persoane care sã-i umple curtea .. dar pe mine nu mã putea uita. Eram şi sunt la un apel distanţã de fiecare datã şi nu am îndrãznit sã zic: “Nu!”. Auzind asta, l-am rugat sã uite cuvântul “Nu” şi sã-şi invite prietenii, urmând ca de restul sã mã ocup fãrã nicio problemã. Tortul şi ce mai este nevoie.. le vom asigura fãrã nicio problemã! Chiar şi o micã surprizã pentru a nu uita niciodatã ziua în care a fost sincer cu mine, invitându-mã sã-i fiu alãturi.

Articolul Un apel sau poate puţin mai mult! apare prima dată în Povestea Mea.

Cuvintele bunicii Anica, mi-au umplut ochii cu lacrimi și sufletul cu bucurie. Are un băiat pe care îl crește singură și căruia trebuie să-i poarte de grijă, având o dizabilitate. “Dacă mor, măcar are cine mă îngropa! Ptiu.. ce bucuroasă sunt. Doamne! E floare asta, nu?”

A ținut să “ne pupe” și să ne strângă în brațe, spunând că îi pare atât de rău că nu are ce să ne ofere și îi este rușine dar poate “ouă” găinile. Simplitatea dânsei, m-a făcut să înțeleg că un mic gest, îți poate lăsa mai mult decât o amintire din care vei gusta încet întreaga viață!

La Mulți Ani, FEMEIE! Oriunde te-ai afla! 

P.S: am dăruit 34 zâmbete, câte unul pentru fiecare an de viață. Așa am considerat că trebuie să serbez această zi. Acum, doar ce m-am trezit, mă pregătesc pentru un drum lung, până în inima Clujului, la Institutul Oncologic. Sperăm ca veștile de mâine să fie optimiste!

Articolul La Mulți Ani, FEMEIE! apare prima dată în Povestea Mea.

– Cu ce merg acasă? Nici bani n-am!

Articolul Alege să fii bun apare prima dată în Povestea Mea.